Sfântul Mare Mucenic Mina – Făcătorul de Minuni

Motto :
“Pe mucenicul Mina nu-l cunoaste nimeni,
dar l-am vazut toti, caci ni s-a aratat, in vis sau aievea,
pe pamant, in aer si pe apa, noaptea sau ziua,
tuturor celor care l-am chemat in ajutor“ – avva Dorotei.

Astfel reliefa, cu aproape un veac in urma, cuviosul Dorotei, staret al schitului atonit Prodromu, minunata personalitate si tulburatoarea omniprezenta a mucenicului Mina intre crestinii de ieri si de azi ….

De la inceputul drumului nostru pe urmele acestui soare al Bisericii, se cuvine sa observam – ca si o incununare a cuvantului avvei Dorotei – supranumele cu care a fost elogiat, cinstit de catre crestini: Facatorul de minuni.

Multitudinea situatiilor in care Sfantul Mina a intervenit – lamuririle minunate, vietile salvate, bolile tamaduite, pagubele recuperate, procesele castigate, familiile intemeiate, s.a. – nu poate fi amintita decat cu o fireasca discretie …. poate chiar cu sfiala … potrivita noua, celor care indraznim sa pasim pe drumul acesta atat de delicat si tainic, al unei raze din Soare, al unei faclii ceresti, trimise sa lumineze si sa inmiresmeze sufletele si vietile noastre.

Totusi, spre lauda Celui care straluceste in sfintii Sai, o sa incercam sa parcurgem drumul vietii sale, de la nasterea binecuvantata pana in ziua de azi, ramanand, ca o datorie de suflet, celor care vor trai peste veacuri, dupa noi, sa descopere in continuare, minunata lucrare a mucenicului pururea Facator de Minuni.

Viata si martiriul

Despre viata Sfantului Mina, principalele date ne sunt oferite de sinaxarul egiptean. Mama sa, Euphemia nu avea nici un copil. Intr-o zi s-a dus la biserica din Attrib, cu ocazia unei sarbatori inchinate Maicii Domnului. Acolo, vazand parintii cu copiii langa ei, frumos imbracati, de sarbatoare, ea s-a intristat, a suspinat si a lacrimat ingenunchind in fata icoanei Sfintei Fecioare Maria. S-a rugat fierbinte sa mijloceasca in fata iubitului ei Fiu ca sa-i daruiasca si ei un copilas. Atunci, o voce s-a auzit dinspre icoana, spunand “Amen”. S-a bucurat nespus, intelegand ca Domnul si Maica Sa ii auzisera rugaciunile. Intorcandu-se acasa, i-a povestit sotului ei (Eudoxius) cele intamplate iar el a zis: “Fie voia Domnului”.

Domnul, Iubitorul de oameni, le-a daruit un copilas, un baietel pe care l-au numit Mena (Mina), dupa cuvantul “Amen” pe care il auzise mama in fata icoanei. Mai tarziu, fericitii parinti au mai avut un fiu si o fiica.

Sfantul Mina a crescut intr-o atmosfera crestina, beneficiind de o educatie aleasa – parintii sai erau instariti, tatal fiind guvernator militar. Cand Mina avea 11 ani, tatal sau, fiind deja la o frumoasa varsta, s-a mutat la cele vesnice iar mama sa i-a urmat trei ani mai tarziu. Ramanand fara parinti, Sfantul Mina si-a inchinat viata rugaciunii, postului, alergand cu buna nadejde catre Parintele Ceresc, Ocrotitorul orfanilor si Proniatorul celor ce-L iubesc.

Cu timpul, datorita pretuirii pe care toti o aveau fata de el, Sfantul Mina a fost numit in inaltul post pe care-l ocupase tatal sau, conducand cu dreptate si iubire de semeni, fiind pretuit si cinstit de catre toti cei care il cunosteau.

Cand imparatul Diocletian a renuntat la crestinism si a ordonat adorarea idolilor, multi crestini au preferat sa primeasca martiriul in numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfantul si-a parasit pozitia si s-a retras in desert unde a ramas pentru o perioada de cinci ani, cinstindu-L si iubindu-L pe Dumnezeu din toata inima sa.

Intr-una din zile, a vazut cerurile deschizandu-se si mucenicii purtand cununi minunate. A auzit o voce zicand: “Tot cel ce se osteneste pentru numele Domnului Iisus va primi astfel de cununi”.

Atunci, Sfantul s-a intors in orasul pe care il guvernase, marturisind numele Domnului Iisus Hristos. Stiind ca apartine unei familii nobile, concetatenii sai l-au sfatuit sa se indeparteze de credinta lui, promitandu-i daruri si mariri. Sfantul Mina nu s-a razgandit iar guvernatorul orasului a hotarat sa fie torturat, insa Sfantul a rezistat vitejeste torturilor. Atunci guvernatorul a ordonat sa-i fie taiat capul, sa i se arunce trupul in flacari, iar cenusa sa fie imprastiata in vant. Trupul i-a ramas in foc timp de trei zile si trei nopti, dar nu a suferit stricaciuni.

Dupa trei zile, sora Sfantului a reusit sa-i ia trupul de acolo, dand soldatilor o multime de bani. L-a infasurat intr-un vesmant si intentiona sa il duca in Alexandria, dupa cum o sfatuise inainte chiar fratele ei; avand trupul mucenicesc cu ea, s-a imbarcat pe una dintre corabiile ce mergeau spre Alexandria.

In timpul calatoriei, niste salbaticiuni ale marii au aparut din adancuri si au atacat calatorii de pe vas; acestia erau ingroziti si strigau cu frica mare. Sora Sfantului s-a rugat Domnului si a cerut mijlocirea, ajutorul fratelui ei – ca urmare, din trupul Sfantului au iesit flacari care au ars fetele salbaticiunilor. Acestea s-au scufundat cu repeziciune, iar cand au reaparut, flacarile le-au ars inca o data; dupa aceasta s-au scufundat definitiv.

Cand corabia a intrat in port, locuitorii din Alexandria, in frunte cu Patriarhul Atanasie cel Mare, i-au iesit in intampinare: au purtat trupul sfant cu infiorare, l-au imbracat in vesminte scumpe si l-au asezat in biserica, spre cinstire si inchinare. Dupa ce perioada persecutiilor s-a incheiat, ingerul Domnului i-a aparut patriarhului si i-a spus ca voia Domnului era sa aseze trupul Sfantului Mina pe o camila si sa il scoata afara din oras fara ca cineva sa il calauzeasca; trebuia doar sa urmareasca de la distanta camila pana cand aceasta se va opri in locul hotarat de Domnul. Au mers asa cu totii pana cand au ajuns intr-un loc numit Lacul Bayad din regiunea Marriot. Acolo, ei au auzit o voce zicand: “Acesta este locul unde Domnul doreste sa se odihneasca trupul iubitului sau Mina”. Astfel, au coborat corpul si l-au pus intr-un sicriu pe care l-au asezat intr-o gradina frumoasa iar apoi multe minuni s-au intamplat cu mijlocirea mucenicului.

Dupa o vreme, locuitorii din Pentapolis s-au ridicat impotriva oraselor din jurul Alexandriei. Oamenii se pregateau sa ii infrunte pe barbari si guvernatorul a hotarat sa ia trupul Sfantului cu ei, ca un puternic ocrotitor. A luat trupul in ascuns si cu binecuvantarile Sfantului, i-a biruit pe barbari si s-a reintors victorios.

Guvernatorul, bucuros si recunoscator, s-a gandit sa nu inapoieze trupul Sfantului la locul de unde il luase, vroind sa il duca in Alexandria si sa il puna intr-un loc de cinstire si inchinare. Pe drumul de intoarcere a trecut prin zona Lacului Bayad, locul de unde luase trupul Sfantului Mina. Acolo, camila care purta sfantul trup a ingenunchiat si nu a mai vrut sa se miste, chiar in pofida catorva lovituri primite. Atunci, au mutat trupul pe o alta camila, dar nici aceasta nu a vrut sa plece din loc. In cele din urma, guvernatorul si cei care il insoteau au inteles ca aceasta este vointa Domnului si au facut un sicriu din lemn de esenta tare, in care au pus sicriul de argint.
Apoi, au asezat sicriul la locul sau si cerand binecuvantarea Sfantului Mina s-au reintors in Alexandria.

Descoperirea minunata a sfintelor moaste

Atunci cand Domnul a dorit sa dezvaluie locul unde era trupul Sfantului Mina, a facut-o dupa cum urmeaza: In acele locuri, se afla un pastor care avea un miel bolnav de raie; intr-una din zile, acest miel a alunecat intr-o fantana, un put aflat langa locul unde era ingropat trupul Sfantului Mina. Iesind din apa, mielul s-a rostogolit prin nisipul din acel loc si s-a vindecat pe loc. Pastorul, uimit, a inceput sa ia din nisip, sa il amestece cu apa si sa unga cu el orice miel bolnav si acesta se vindeca imediat.

Vestea miracolelor s-a raspandit cu repeziciune in Imperiul Bizantin, pana cand a auzit si imparatul Constantinopolului (se pare ca este vorba de insusi Sfantul Constantin). Acesta, avea o singura fata care era bolnava de lepra. Imparatul a trimis-o la locul unde era trupul Sfantului Mina ca sa afle de la acel pastor cum se petreceau minunile. Discutand cu acesta, fata a luat nisip, l-a umezit cu apa si s-a frecat pe trup, dormind peste noapte in acel loc. In timpul somnului ea l-a vazut pe Sfantul Mina care i-a zis: “Trezeste-te devreme si sapa in acest loc si vei gasi trupul meu”.

Cand s-a trezit, fata era vindecata si incepand sa sape, a gasit trupul Sfantului. Degraba, a trimis vorba tatalui ei despre cele intamplate. Acesta s-a bucurat nespus, multumind si aducandu-I laude lui Dumnezeu. In semn de recunostinta si nu numai, imparatul a dat bani si a trimis oameni, care au construit o biserica in acel loc, in cinstea slavitului mucenic Mina.

Mai tarziu, in timpul domniei imparatilor romani Arcadius si Honorius, acestia au hotarat construirea unui oras impresionant exact in acel loc, oras care s-a numit Abu Mena (abu – parinte, sfant).

Abu Mena – orasul Sfantului

Acest oras, avea sa devina vestit in intreaga lume crestina, ca un loc de mangaiere, izbavire, tamaduire, ocrotire, salvare. Va fi unul dintre cele mai cautate locuri ale crestinatatii in perioada secolelor V-VII (d. Hr.).

Multimi de oameni bolnavi veneau aici, din cele patru zari ale pamantului, rugandu-l pe marele mucenic sa mijloceasca pentru ei, pentru familiile lor si pentru prieteni – si multi isi aflau rezolvarea problemelor cu care venisera … cu mijlocirea Sfantului Mina.

In semn de binecuvantare, ei duceau de aici (inapoi acasa) niste mici sticlute ceramice, umplute cu apa dintr-un izvor facator de minuni, sau cu ulei de la candela ce ardea langa trupul Sfantului. Pe fiecare fata, era reprezentat Sfantul Mina, purtand o tunica si avand la picioare doua camile. De-a stanga si de-a dreapta capului, era scris in limba greaca: “O AGIOS MENAS” (Sfantul Mina). Aceste sticlute au fost descoperite, de catre arheologi, in diverse locuri, surprinzatoare prin raspandirea lor: Heidelberg in Germania, Milano in Italia, Dalmata in Iugoslavia, Marsilia in Franta, Dengela in Sudan, Ierusalim in Tara Sfanta si la Tomis (Constanta) in Romania.

 

Din pacate, la venirea arabilor in Egipt, o parte dintre ei au atacat orasul si biserica, acestea fiind distruse si ramanand in timp doar ruinele ….

Acum, in acel loc, se afla o impresionanta manastire (construita de raposatul papa Kyrillos VI, conducatorul Bisericii Copte) unde odihnesc, spre vesnica inchinare, moastele mucenicului.

Minuni din zilele noastre

Cineva, un frate de-al nostru, nu lipsit de umor, spunea: “Sfantul Mina ? Este super-grabnic ajutator”. Am putea intelege: fie ca mucenicul s-a adaptat secolului in care traim, fie ca noi am gasit in sfarsit termenul potrivit (poate putin profan), care ii caracterizeaza alergarea spre cei care ii solicita smeriti si cuminti ajutorul.

Oricum ar fi, credem ca de-a lungul veacurilor, Sfantul a fost alaturi de poporul lui Dumnezeu asemenea unui alt mare Facator de Minuni, dumnezeiescul arhiepiscop al Mirelor Lichiei, blandul si darnicul Sfant Nicolae (a carui intoarcere o asteptam si mici si mai mari, cu acelasi drag si in acest an).

De altfel, cei doi sfinti au cam aceeasi varsta – primele 17 veacuri ale vesniciei – si se intrec, in mod armonios, in ocrotirea si luminarea vietilor noastre. Legat de minunile propriu-zise, am dori sa amintim in rezumat doar cateva, altele pot fi regasite in cartile publicate iar restul (cele nenumarate), te rugam pe tine cititorule, sa le adaugi – dintre cele intamplate tie sau apropiatilor tai – ca multumire tainica, pentru ajutorul la fel de tainic primit. Astfel, din sufletul fiecaruia dintre noi, nu va lipsi nici una, iar mucenicul se va bucura in slava sa pentru fiecare in parte si pentru toti intreolalta.

Sfantul Mina – Aparator al dreptatii

Domnul Aziz Serkis Guirguis, un pensionar, povesteste ca pe durata serviciului sau in Fortele de Politie, a fost acuzat pe nedrept si retinut pentru un proces.
A cerut neincetat mijlocirea Sfantului Mina, cu nadejdea ca nu va fi trecut cu vederea.

Cand cazul a fost audiat, avocatul lui nu a reusit sa mearga si a fost inlocuit de un altul, necunoscut. Acesta a vorbit ceva cu judecatorul, care l-a chemat pe domnul Aziz si l-a declarat nevinovat. Domnul Aziz a fost eliberat si primul lucru care l-a facut a fost sa il caute pe acest avocat si sa il intrebe cine l-a trimis. Dar, nu era nicaieri acel avocat si nimeni nu a putut raspunde la intrebarea domnului Aziz… Acel avocat fusese insusi Sfantul Mina.

Sfantul Mina – Doctor fara de arginti

* Domnul Papadopoulos, cantor la o biserica din Alexandria povesteste ca fiul sau suferea de negi, pe care ii avea pe fata si pe frunte si aratau ca niste lentile maro. Povestea continua asa:

“Aveam o icoana a Sfantului Mina acasa. Fiul meu si-a pus fata pe icoana si s-a rugat fierbinte. Atunci, toate punctele de pe fata i-au disparut, iar fiul meu si-a revenit.
Cand duhovnicul nostru, un parinte imbunatatit, a venit in Alexandria, am mers la dansul sa iau binecuvantare. M-a uimit, spunandu-mi: ’Ce i-a facut Sfantul Mina fiului tau? Nu imi ascunde nimic’.

Am plans de bucurie intelegand ca dansul stia ce a facut Sfantul Mina. Deci, i-am explicat ce s-a intamplat cu exactitate si mi-a spus: ’Sfantul Mina v-a onorat cu vizita lui!’ ”
- S-a intamplat ca fratele unui episcop suferea de ulcer la stomac si trebuia sa fie operat.

Episcopul s-a dus la un batran pustnic si l-a rugat sa mijloceasca pentru fratele lui. Pustnicul i-a spus doar atat: “Il voi ruga pe Sfantul Mina !”
Episcopul s-a dus sa il viziteze pe fratele lui si cand a intrat, acesta (bolnavul) s-a ridicat brusc in picioare si si-a intrebat sotia: “Unde este doctorul care a trecut acum pe aici ?” Sotia i-a raspuns ca nu trecuse nici un doctor.

El a insistat, zicand: “A trecut chiar acum pe langa mine si era imbracat in alb”.
Atunci, episcopul i-a povestit fratelui sau exact ceea ce ii spusese batranul avva.
Doctorul care a fost vazut doar de catre pacient era Sfantul Mina, Facatorul de Minuni si ocrotitorul si ajutatorul tuturor celor care alearga la dansul.
Dupa aceasta vizita, bolnavul si-a revenit complet.

Sfantul Mina – grabnic ajutator

* Odata, s-a intamplat sa se termine faina la Manastirea Sfantului Mina, in vechiul Cairo.

Staretul, parintele Mina, avand mare evlavie pentru mucenic, s-a indreptat spre icoana Sfantului Mina si l-a rugat sa il ajute sa obtina niste faina pentru prescuri.

Parintele Mina i-a dat 25 de piastri parintelui Atanasie, sa cumpere faina dar acesta nu a reusit sa gasesca nicaieri – era criza de faina in acea perioada, in toata tara.
Parintele Atanasie s-a intors la manastire necajit, dar chiar langa usa bisericii a gasit un saculet pentru faina si o cartela care permitea purtatorului sa ridice o punga de faina. Surprins, a luat saculetul si cartela si le-a dat parintelui Mina, relatandu-i intamplarea.

Acesta a mers personal la adresa mentionata pe cartela – un magazin care i-a vandut faina. Mai mult, vanzatorul s-a oferit sa-l duca inapoi la manastire.
In urmatoarele zile, Ministerul Resurselor a acceptat sa acorde manastirii cartele de aprovizionare pentru o cota lunara de faina.

* Cu cativa ani in urma, o doamna din Bucuresti si-a pierdut de mai multe ori actele si dupa indelungi cautari, s-a rugat Sfantului Mina. Avea sa le gaseasca de fiecare data la pangarul Bisericii Ruse, unde mergea de obicei. I se spunea ca “cineva le-a adus aici”. Ea stia sigur ca nu le pierduse in biserica sau in imprejurimi. Dar, probabil asa se gandise Sfantul sa i le “inapoieze”.

Intr-o zi insa, a observat ca nu-si mai gaseste manusile. Atunci s-a rugat iarasi Sfantului Mina dar, de aceasta data, cu indrazneala:
- Sfinte, ajuta-ma sa-mi gasesc manusile! Dar, te rog nu mi le mai trimite prin cineva… Adu-mi-le chiar tu!
Peste cateva zile a ajuns la Biserica Rusa, gandindu-se ca poate, la pangar, isi va gasi manusile cautate. Dar, chiar in momentul in care a intrat in biserica, a simtit ceva cald pe maini. S-a uitat si… manusile pierdute erau chiar pe mainile ei!
Persoana careia i s-a intamplat minunea este o femeie cu capul pe umeri, pe atunci fiind jurist la o mare firma internationala.

Sfantul Mina – biruitor la El-Alamein

O minune cu totul speciala o relateaza inspirat un cunoscut predicator al Bisericii Greciei, mitropolitul Augustin de Florina. Redam fragmentul predicii care surprinde interventia providentiala a mucenicului intr-o batalie importanta a celui de al doilea Razboi Mondial: “Rommel a fost invins si a fost invins de o brigada elina, de 6700 de elini! Acestia, dupa ocupatie, au plecat din Elada. S-au urcat in corabii si s-au dus in Alexandria. Cand au ajuns acolo, Alexandria plangea. “Au venit elinii, ziceau, vom invinge!”… Acestia au alcatuit o brigada de zece mii de barbati. Si au inaintat, au inaintat pana au ajuns in munti, la cca.100 km in vestul Alexandriei. Acolo, stop! I-a oprit Rommel. Si a avut loc o batalie, o batalie puternica, intr-un loc caruia ii spuneau in araba “El Alamein”. “El Alamein” inseamna “locul lui Mina”, deoarece in acea parte este o biserica veche a Sfantului Mina. A ramas istoric acest sat litoral al Egiptului, care dupa cum am spus la inceput, este locul unde s-a nascut Sfantul Mina. Acolo elinii au dat batalia. Si-au facut cruce, au cantat “Aparatoare Doamna”, s-au luptat si l-au invins pe Rommel. Englezii au recunoscut ca impreuna-autor al acestei biruinte era si Sfantul Mina si au zidit o biserica noua acolo, la El Alemein, in Africa. Deoarece acolo, pentru prima data, s-a rupt Axa. In acea noapte, Sfantul Mina a iesit din bisericuta sa si calare pe calul sau alb, in fruntea soldatilor si a demnitarilor elini, a nimicit puterile intunericului si ale pacatului”.

Sfantul Mina si garda pretoriana

Spre final, vom relata o minune ce apartine inceputului faptelor minunate ale Sfantului dar si unui nou inceput pentru Biserica : se spune ca in noaptea in care a fost martirizat, in palatul imparatului Diocletian, garda pretoriana s-a rasculat … din senin … si l-a detronat pe cel mai crud si inversunat prigonitor al Bisericii lui Hristos.
A fost momentul de cotitura in istoria Bisericii – cand intunericul care incerca sa o cuprinda de atata timp a fost doborat – iar cel care a urcat putin mai tarziu pe tronul imparatesc, a fost nimeni altul decat marele Constantin, eliberatorul crestinatatii.

Astfel, asa cum prin Ioan Botezatorul se incheiase sirul profetilor lui Israel, putem considera ca prin Sfantul Mina s-a incheiat sirul Marilor Mucenici ai Bisericii, luptatori nebiruiti pentru eliberarea din intunericul paganatatii. Acest moment a reprezentat un splendid rasarit de soare, peste altarele sfintite si greu incercate ale Bisericii lui Hristos…, de acum incepand o noua perioada, plina de lumina si prospetime, de dezvoltare si intarire.

Sub aceste noi auspicii, Biserica va tresalta, se va bucura, ii va cinsti si ii va onora cu slujbe, rugaciuni, cantari pe ostasii ei cei mai alesi, care si atunci si acum, lupta neosteniti, alearga, biruiesc pentru Domnul Hristos si pentru oameni.

In loc de incheiere

Consideram potrivit ca elogiul final al dumnezeiescului mucenic sa il aduca Gura de Aur a Bisericii si pastorul ei prea-intelept, Sf. Ierarh Ioan: “Raclele mucenicilor nu sunt altceva decat porturi sigure, izvoare cu ape duhovnicesti, comori pline de bogatii ce nu pot fi jefuite, nici istovite vreodata. Si dupa cum porturile dau multa siguranta corabiilor izbite de valuri multe, cand se adapostesc in sanurile lor, tot asa si raclele mucenicilor dau multa liniste si siguranta sufletelor noastre izbite de grijile lumesti, cand vin alaturi de ele. Si dupa cum izvoarele de apa rece invioreaza trupurile cele ostenite si arse de sete, tot asa si raclele mucenicilor racoresc sufletele cele aprinse de patimi rusinoase; numai vederea lor stinge pofta cea rusinoasa, invidia ce incolteste, mania ce clocoteste si orice alta patima care ar tulbura sufletul nostru. Raclele mucenicilor sunt cu mult mai de pret decat orice comoara. Comorile de bani impresoara de primejdii pe cei ce le gasesc. Daca se imparte in mai multe parti, prin impartire comoara se imputineaza. Cu comorile raclelor mucenicilor nu-i asa: gasirea lor nu-i aducatoare de primejdie, iar impartirea lor nu le imputineaza. Cu totul contrar comorilor de bani. Acestea, dupa cum am spus mai inainte, se micsoreaza daca se impart; moastele mucenicilor, insa, atunci isi arata mai mult bogatia, cand sunt impartite la mai multi. Asa e natura lucrurilor duhovnicesti: cresc prin distribuire, se inmultesc prin impartire. Nu sunt atat de incantatoare gradinile care ofera ochilor privitorilor trandafiri si violete, cat sunt de incantatoare mormintele mucenicilor, care ofera sufletelor privitorilor o bucurie nevestejita si trainica”…

Fie ca mijlocirea, ocrotirea si binecuvantarea Sfantului Mucenic Mina sa fie cu noi cu toti. Slava lui Dumnezeu in veci !

Valeriu R. Bob

Sursa: crestinortodox

Sfantul Mina, biruitorul talharilor

Multi dintre noi uitam de foarte multe ori de sfintii din viata noastra si de mijlocirea lor intre noi si Dumnezeu. Fac referire aici la absolut toti sfintii, fiecare dintre noi avem, ca sa spun asa, un sfant la care ne gandim mai mereu si care ne ajuta sa trecem peste toate greutatile vietii, fie purtam numele acelui sfant, fie avem un nume de sfant pe care il praznuim, insa mai avem o “simpatie” fata de altul.

Sfantul Mina este unul din sfintii Bisericii despre care pot spune in privinta mea ca imi este ocrotitor.

De mic copil o auzeam pe mama mea povestind unora si altora ca este ocrotitorul celor pagubiti, citind Acatistul Sfantului Mina mi-am dat seama cat de mare este puterea lui si cum intoarce talharii la pocainta si inapoiaza pagubitilor cele pierdute.

O astfel de minune s-a intamplat si cu mine.

Am fost la Manastirea Cernica sa ii multumesc Sfantului Calinic pentru ruga sa catre Dumnezeu in ajutorul mamei mele care fusese operata. Am iestit pe poarta ostrovului frumos al Cernicai si prietena mea a vazut ca avem pana la masina, in timp ce faceam pana si ea imi lumina sa vad lucrul pe care il faceam, un hot a venit pe cealalta parte a masinii si ne-a luat gentile in care aveam absolut tot. Am incercat sa il prind dar nu am reusit, apoi m-am gandit imediat la Sfantul mare Mucenic Mina.

Am anuntat politia, am dat declaratii si am mers acasa dezamagiti de cele intamplate. In sufletul meu aveam o urma de liniste si nu stiam de ce! In dimineata urmatoare prietena mea a mers din nou la Manastirea Cernica avand amandoi speranta ca vom gasi cele pierdute.

Nu a trecut mult timp si am primit un telefon de la un domn care ne-a spus ca a gasit ce ne fusese furat. Imediat mi-am indreptat gandul spre Sfantul Mina care nu a intarziat deloc in ajutorul nostru, atunci am realizat ce minune mare facuse cu noi Sfantul. Asadar, sa nu incetati niciodata sa credeti in lucrarea Sfintilor si a lui Dumnezeu.

Dumnezeu sa ne ajute!

Emanoil Morarescu

Sursa: crestinortodox

Foaie ortodoxă duminicală – Parohia Sf. Spiridon, Iaşi, nr.168 din 7nov. 2010

Sfântul Mare Mucenic Mina, făcătorul de minuni şi grabnic ajutător, a revărsat necontenit mila şi ajutorul său din plin asupra credincioşilor care i-au cerut şi îi cer sprijin şi ajutor, cu credinţă, cu nădejde şi din cuget şi inimă curată, fiind întotdeauna pentru bunii creştini “mijlocitor pentru Dumnezeu, sprijin moral dătător de mângâiere şi de puteri sufleteşti în vremuri de grele încercări şi nevoi ale vieţii, în pagube, prigoniri, năpăstuiri şi nedreptăţi, sau în datorii grele” .

„ÎN LIMBA ARABĂ, ÎN FIECARE AN, APARE 0 CARTE CU NOI MINUNI ALE SFÂNTULUI MINA”

Cunosc foarte bine cazul unei femei din Cairo, care nu putea să aibă copii. Ea s-a rugat Sfântului Mina, iar acesta i-a dăruit un băieţel, după 2-3 ani de rugăciune. Copilul a fost botezat chiar cu numele sfântului. Într-o zi, pe când copilul avea 4 ani, femeia a plecat de acasă pentru o treabă, uitând uşa apartamentului deschisă. Copilul a ieşit din casă şi s-a pierdut in marele oraş Cairo. A fost imposibil de găsit. Mama, atunci, a prins a se certa cu Sf. Mina din icoană, spunându-i: „Cum să am eu linişte, Sfinte Mina?!”. Băiatul fusese găsit de o persoană din lumea interlopă, necreştină, care se hotărâse să-l instrăineze contra unei sume de bani. Pe când se pregătea să facă aceasta, i s-a arătat un ofiţer de armată, care a certat-o aspru, i-a luat copilul şi l-a incredinţat unui taximetrist, căruia i-a dat adresa la care trebuie să-l ducă. Taximetristul a plecat cu copilul spre adresa respectivă, însă nu a fost prea drept, abătându-se de la traseu, pentru a primi o sumă mai mare de bani. Atunci i s-a arătat din nou ofiţerul şi l-a certat pe taximetrist, spunându-i să se grăbească să ajungă cu copilul acasă. Ofiţerul i s-a mai arătat încă o dată taximetristului, în alt punct al oraşului, explicându-i clar unde este casa copilului. În cele din urmă, taximetristul a ajuns la apartamentul disperatei familii, unde l-a încredinţat mamei pe micuţul Mina. Familia l-a intrebat pe taximetristul musulman cum de a găsit adresa tocmai din acea parte a oraşului. Acesta, privind pe peretele unde erau mai multe tablouri şi icoane, i-a arătat chipul ofiţerului care i-a incredinţat copilul şi i-a dat adresa. Era chiar Sf. Mina! ( Fragment din interviul cu avocatul egiptean Talâat Takala Mourkus, doctorand în Teologie ortodoxă. Chemarea credinţei)

Cuvânt al Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfântului Mare Mucenic Mina

Dacă veţi deschide Mineiele, cărţile bisericii, veţi vedea că astăzi, 11 noiembrie, este prăznuit Sfântul Mare Mucenic Mina.
Sfântul Mina s-a născut în Egipt, aproape de Nil, marele fluviu al Africii. S-a născut în timpul împăraţilor romani Diocleţian (284-305) şi Maximian (sec. III-IV), într-o epocă de multe şi mari prigoane împotriva creştinilor. S-a născut într-o ţară închinătoare la idoli, unde aproape toţi erau idolatri. Idolatri erau şi părinţii săi. Dar după ce a crescut, a auzit o predică, înflăcărata predică a unui pustnic şi aceasta l-a cucerit. A crezut în Hristos, s-a pocăit pentru trecutul său idolatru, s-a botezat şi a devenit creştin.
Apoi, când a venit vremea, a fost recrutat în armata romană. În felul acesta şi-a părăsit patria şi a ajuns în Kotieo sau Kotiaio, acolo unde astăzi este Kiutahia Frigiei în Asia Mică. Acolo a trăit şi a activat mai mult. A servit în cohorta ce se chema Rutalia, adică în tagmele militare, la dispoziţiile ighemonului Arghiriskos. Ca soldat a luat parte la diferite bătălii şi s-a distins prin bărbăţia sa. Din acest motiv şi soldaţii îl au ocrotitor.
Era aşadar soldat şi astfel este şi zugrăvit în icoane. Dar nu a rămas în armată. Deşi putea să rămână şi să ajungă la demnităţi înalte din pricina aprecierii pe care o nutreau faţă de el superiorii săi, cu toate acestea, a părăsit armata. Se scârbise de viaţa idolatră pe care o trăiau toţi în jurul său şi nu mai suporta să vadă dominând rătăcirea idolilor.
S-a retras într-un munte înalt cu peşteri. Acolo s-a aşezat şi s-a nevoit cu post aspru şi cu rugăciune ca să se curăţească pe sine de patimi. Studia Scripturile, în mod deosebit Psaltirea, plângea şi suspina. În felul acesta şi-a întărit credinţa în Hristos şi s-a umplut de râvnă împotriva idolilor. Dar nu s-a mulţumit cu atât. De ce? Sufletul omenesc este o taină. Nu s-a mulţumit cu muntele. Ceva ca o scânteie, ca nişte foc, nu-l lăsa să se liniştească. Ce era acest ceva? Era acelaşi ceva care-l chinuia şi pe Sfântul Cosma Etolianul şi îl făcuse să-şi părăsească mănăstirea şi să coboare în societate pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Iubirea faţă de fraţi, aceasta îl marcase şi pe Sfântul Mina.
A coborât în lume, unde avea loc o groaznică prigoană împotriva creştinilor. Cu îndrăzneală a stat înaintea ighemonului şi a altor idolatri şi şi-a mărturisit credinţa sa în Hristos. Imediat l-au prins şi l-au supus la chinuri înfricoşătoare. L-au bătut. I-au frecat rănile cu gheme de păr aspru. L-au ars cu fierul înroşit în foc. L-au rănit peste tot trupul, târându-l fără milă deasupra brusturilor.
Astfel fiind rănit, în cele din urmă l-au decapitat. Sfintele sale moaşte le-au luat şi le-au dus în patria sa, în Egipt. Acolo, în timp ce împărăţea Marele Constantin, iar Arhiepiscop al Alexandriei era Marele Atanasie, a fost zidită prima biserică în cinstea Sfântului Mina. Şi Sfântul făcea minuni.
***
Sfântul Mina, iubiţii mei, are o legătură şi cu patria noastră martirică. Ce legătură? Mai întâi pentru că – după cum am spus – s-a retras într-un munte din Asia Mică, aproape de Kiutahia, unul din locurile de neuitat. Acolo, în Kiutahia, erau cinci mii de greci, cu şcoli, cu biserici, cu mitropolit. Au trăit ca sclavi 500 de ani. Apoi a venit o zi frumoasă, în iunie 1921, când patria noastră unită înainta, biruia şi elibera Epirul şi Macedonia. Atunci a înaintat şi în Asia Mică. Oştile greceşti au debarcat în Smirna şi înaintând au ajuns în Kiutahia.
Când am devenit Episcop de Florina, am cunoscut refugiaţi din Kiutahia. Când eram copii mici, de zece ani – îmi spuneau -auzeam clopotele bătând. Vine armata noastră, armata elină! – spuneau şi ieşeau toţi afară ca să-i primească. Femeile plângeau, copiii plângeau, bătrânii plângeau. Intrase armata noastră cu steagul elin. Era o zi luminoasă şi mare. Nu s-au bucurat însă nici un an şi jumătate de libertate. După un an şi jumătate a venit una dintre cele mai mari nenorociri asupra poporului nostru, o nenorocire pe care eu o consider mai cumplită decât căderea Constantinopolului. S-a spart frontul şi armata elină a fugit. Turcii au înjunghiat, au ucis… Chinuri groaznice au suferit creştinii kiutahioţi. Iată aşadar că patria noastră are o legătură cu Sfântul Mina. De aceea, multe din oraşele ei i-au ridicat biserici şi îl cinstesc. Dacă mergi în Tesalonic în ziua pomenirii lui, este hram la una dintre cele mai frumoase biserici ale lui. Îl sărbătoresc şi marea insulă Creta; în Herakleios este cea mai mare biserică a lui. Îl cinsteşte şi Florina, care are refugiaţi din Kiutahia. Şi alte ţări ortodoxe îl cinstesc pe Sfântul Mina, precum Rusia şi Bulgaria.
Dar şi un alt fapt istoric îl leagă pe Sfântul Mina de dulcea noastră patrie. În 1943, atunci când eram sclavi sub italieni şi germani, patria noastră a suferit multe. Atunci, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, acolo jos, în Africa, a apărut o mare fiară, un soldat neamţ căruia îi spuneau Rommel. Acesta îi urmărea pe englezi şi se apropia să intre în Alexandria. Ar fi cuprins întreaga Africă, ar fi înaintat mai mult, dincolo de Suez. Frică şi groază i-a cuprins pe toţi. Prin urmare, printre altele, mavragoriţii de aici îi urau şi-i spuneau: “Vasta, Rommel!”. De ce? Voiau să învingă Rommel, pentru a scumpi alimentele şi ei să se îmbogăţească, ticăloşii şi atot-ticăloşii. Ce fiară este omul şi ce ispită sunt arginţii! Iar în timp ce aceştia se rugau aşa, Dumnezeu nu i-a ascultat; i-a ascultat pe ceilalţi. Şi ce s-a întâmplat? Rommel a fost învins şi a fost învins de o brigadă elină, de 6700 de elini! Aceştia, după ocupaţie, au plecat din Elada. S-au urcat în corăbii şi s-au dus în Alexandria. Când au ajuns acolo, Alexandria plângea. “Au venit elinii, ziceau, vom învinge!”… Aceştia au alcătuit o brigadă de zece mii de bărbaţi. Şi au înaintat, au înaintat până au ajuns în munţi, la cca.100 km în vestul Alexandriei. Acolo, stop! I-a oprit Rommel. Şi a avut loc o bătălie, o bătălie puternică, într-un loc căruia îi spuneau în arabă “El Alamein”. “El Alamein” înseamnă “locul lui Mina”, deoarece în acea parte este o biserică veche a Sfântului Mina. A rămas istoric acest sat litoral al Egiptului, care după cum am spus la început, este locul unde s-a născut Sfântul Mina. Acolo elinii au dat bătălia. Şi-au făcut cruce, au cântat “Apărătoare Doamnă”, s-au luptat şi l-au învins pe Rommel. Englezii au recunoscut că împreună-autor al acestei biruinţe era şi Sfântul Mina şi au zidit o biserică nouă acolo, la El Alemein, în Africa. Deoarece acolo, pentru prima dată, s-a rupt axa. În acea noapte, Sfântul Mina a ieşit din bisericuţa sa şi călare pe calul său alb, în fruntea soldaţilor şi a demnitarilor elini, a nimicit puterile întunericului şi ale păcatului.
Iubiţii mei!
Să-l imităm şi noi pe Sfântul Mina. După cum el prin cuvântul său, prin exemplul său, prin viaţa sa ascetică, dar şi prin jertfa şi prin sângele său a întărit credinţa în Hristos, aşa şi noi, să fim gata de luptă. Ne aflăm într-o epocă în care conduce cineva mai rău decât Rommel. Ne aflăm într-o epocă a Satanei şi trebuie să aşteptăm multe răutăţi. Să devenim o altă brigadă, având ca armă atotputernică rugăciunea. Prin rugăciunile Sfântului Mina, Dumnezeu să ne miluiască! Amin.
Traducere din elină de monahul Leontie

Viaţa Sf. Mina, sinaxar copt

Viaţa Sf. Mare Mucenic Mina

The Life of St. Mina the Wonder Worker, from the Synaxarium

St. Mina’s father Eudoxius was a native of the city of Nakiyos and was its governor. His brother was envious of Eudoxius and he brought charges against him before the emperor. The emperor transferred him to Afrikia and appointed him governor over it. The people were pleased with him because he was merciful and God-fearing.

His mother Euphemia had no children. One day she went to church on a festival of St. Mary at Attribes. She saw the children in the church wearing beautiful clothes with their parents. She heaved a sigh and wept before the icon of St. Mary entreating her to intercede before her in front of her beloved Son in order to give her a son. A voice came from the icon saying “Amen.” She rejoiced at what she had heard and realized that the Lord had heard her prayers. Then she returned to her home and told her husband about it. He replied, “May God’s will be done.”

The Lord gave them a son in the year 285, and they named him Mina, according to the voice his mother heard. As he grew up, his parents taught him to write and reared him in a Christian manner. When he was eleven years old, his father died. Then his mother died three years later.

St. Mina devoted his life to fasting, praying, and living a Christian life while holding a position in the army. Because of everyone’s love towards him and his father, they placed him in his father’s position. In spite of that, he did not forsake his worshiping. When Diocletian had reneged Christianity and issued his order to worship idols, many were martyred for the name of Christ. This saint left his position and went to the desert, where he stayed many days worshipping God with all heart.

One day he saw the heavens open and the martyred crowned with beautiful crowns. He heard a voice saying, “He who toils for the name of the Lord Christ shall receive these crowns. Blessed are you, Abba Mina, because you have been called for the pious life from your childhood. You shall be granted three crowns; one for you celibacy, the second for your chastity, and the third because you will be martyred.” He then returned to the city over which he was governor and confessed Christ. Knowing that he belonged to a noble family, they tried to dissuade him from his faith and promised him honors and precious gifts. When he did not change his mind, they threatened him and the governor ordered him to be tortured. When the governor failed to turn him away from his faith, he sent hi m to his brother so that he might influence him but he failed also. Finally, he ordered his head to b cut off by a sword. His body to be cast into a fire, and his ashes to be scattered in the wind. The body remained in the fire three days and nights but it was not harmed.

The sister cam and gave the soldiers money and they let her take the body. She put it in a sack made of fronds and decided to go to Alexandria as her brother had previously advised her. She embarked with her brother’s body on one of the ships to Alexandria. During their trip, sea beasts came out of the water and attacked the passengers. They were frightened and screamed with fear. The sister prayed to the Lord and asked that her brother intercede. While the passengers feared, fire went forth from her brother’s body and burned the beasts, who dived into the water, and as they reappeared, the fire burned them again. They finally dived and did not reappear.

When the ship arrived at Alexandria, most of the people went out with the patriarch, and carried the sacred body with respect and honor and entered the city with a venerable celebration and placed it in the church after they shrouded it in expensive shroud.

When the time of persecutions ended, the angel of the Lord appeared to St. Athanasius and informed him of the Lord’s command, which was to place the body of St. Mina on a camel and take it out of the city without any of the people leading it, but to follow it from a distance until it stopped at a place that the Lord designed. They walked behind the camel until they reached a place called Lake Bayed in the district of Marriot. There they heard a voice saying, “This is the place where the Lord wishes the body of his beloved Mina to be placed.” They lowered the body, placed it in the coffin, and situated it in a beautiful garden and many miracles happened through the body.

Then the people of Pentapolis rose against the cities around Alexandria. The people were getting ready to face those barbarians. The governor decided to take the body of St. Mina with him to be his deliverer and his strong protector and took the body secretly. Through the blessing of the saint, he overcame the Barbers and became victorious. The governor decided not to return the body of the saint to its original place, for he wanted to take it to Alexandria. On the way back, they passed the Lake Bayed, St. Mina’s original place. The camel carrying the body knelt down and did not move from this place despite beatings. They moved the body to another camel but again this second camel did not move from this place. The governor finally realized that this was the Lord’s command. He made a coffin from decay-resistance wood and placed the silver coffin in it. He then returned it to its place and invoked St. Mina’s blessing, then returned to his city.

When the Lord wanted to disclose the location of the saint’s holy body, he did it in this manner. There was s shepherd in the desert. One day, a sheep with mange slipped down into the water of a well near the place of the saint’s body. The sheep then cam out of the water and rolled over in the sand of that place, instantly healed. When the shepherd saw this miracle, he was amazed. He started to mix the sand with the water and smeared it over every manged sheep as well as those with other infirmities, and they were healed.

The news of these miracles spread all over different countries until Emperor Constantine heard it. He had an only daughter who was leprous. The father sent her to the place where the saint’s body was and asked the shepherd how theses miracles were happening. When she knew she took of the sand, moistened it with water, smeared it on her body, and spent the night in that place. In her sleep, she saw St. Mina saying to her, “Arise early and dig in this place. You will find my body.” When she wok up she found herself cured, and began digging as she as told until she found the holy body. She sent word to her father informing him of the news. He rejoiced exceedingly, thanked the Lord, glorifying his name. He then sent man and money and built a church in that place, and it was consecrated on the 15th of Baounah.

When Arcadius and Honoius, they ordered a city to be built there. Multitudes of people came to that church asking of the intercession of the blessed St. Mina. The Lord had honored him with many signs and wonders that appeared from his pure body. When the Arabs came to Egypt, some of them attacked the city and the church was destroyed; only ruins remained.

When Pope Kyrillos VI was consecrated patriarch over the See of St. Mark, he took an interest in this area Marriot in the name of St. Mina. He spent a great deal of money establishing it. There are two churches in this monastery. He also bought 100 acres of land and built a fence around it, ordaining some monks there.

Sf. Pimen cel Mare

Sfântul Pimen era de origine din Egipt. La vârsta de cincisprezece ani se duse sa-i regăsească pe cei sase fraţi ai săi, asceţi in pustiul Sketis (adică “al Schitului”): Avva Anuv era cel mai mare (cf. 6 iunie) iar Paisie cel mai mic (izvoarele nu ne permit sa spunem cu siguranţă ca acest Paisie e sfântul prăznuit la 19 iunie). Pe când era încă tânăr, Pimen se duse să îl cerceteze pe un bătrân (avvă, stareţ) despre trei gânduri, dar în timpul discuţiei uită de unul din ele. Întors la el în chilie şi amintindu-şi-l, plecă pe dată, parcurgând lungul drum ce îl separa de bătrân pentru a-i spune gândul sau. Admirându-i grija de a-şi păstra sufletul curat în faţa lui Dumnezeu, Batrânul îi prezise : “Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul iar tu vei deveni cu adevărat ‘pastor’ [Pimen în greceşte înseamnă 'pastor'] al unei turme mari”. Când centrul monastic de la Sketis a fost devastat de către barbarii mazici (407), cei şapte fraţi au reuşit să scape masacrului şi, luând-o pe drumul exploatărilor de nitriu din zonă, se instalară la Terenuthis, în partea superioară a Egiptului, pe malurile Nilului. Pimen deveni aici foarte renumit încât oamenii pioşi îi părăseau pe bătrânii la care se duceau să ceară sfaturi, pentru a veni la el. Când venea cineva la Avva Anuv, el îl trimitea la Pimen, recunoscând că primise harul învăţării celorlalţi, dar Pimen nu lua niciodată cuvântul în prezenta fratelui său mai mare şi refuza să vorbească după un alt bătrân, chiar dacă îi întrecea pe toţi.

Aflând unde se retrăseseră cei şapte fraţi, mama lor încercă să îi întâlnească dar ei refuzară, de aceea se duse în faţa bisericii şi aştepta ca asceţii să vină acolo pentru adunarea lor de fiecare săptămână, sâmbăta (când privegheau împreună până duminică). Văzând-o, fiii ei îşi întoarseră faţa imediat. Ea alergă după ei şi, găsind uşa încuiată, plângea gemând. Pimen îi zise atunci din interior : “Voieşti să ne vezi aici sau pe lumea cealaltă ?”. Ea îi răspunse : “Dar nu sunt eu mama voastră ? Nu eu v-am crescut la sân ? Acum când părul mi-a albit, nu pot deci să vă văd  ?”. El relua : “Dacă tu îţi stăpâneşti dorinţa de a ne vedea pe lumea aceasta, ai să ne vezi veşnic în lumea cealaltă”. Şi mama cea evlavioasă plecă atunci plină de bucurie, zicând : “Dacă vă văd cu siguranţă acolo, atunci nu mai doresc să vă văd aici pe pământ”.

În primii ani Pimen postea mult, petrecând adesea două sau trei zile la rând fără să mănânce şi îşi supunea trupul la un regim de mare austeritate. Dar cu timpul, câştigă o mare experienţă în ştiinţa spirituală şi, devenit medic, călăuză şi luminător pentru locuitorii pustiului, el învăţa să mănânce moderat în fiecare zi pentru a nu cădea nici în mândrie nici în lăcomie şi să urmeze astfel calea împărătească cea uşoară si fără griji. Când într-o zi un frate îl surprinse spălându-se pe picioare şi a fost smintit, el îi răspunse : “Noi nu am învăţat să ne ucidem trupul, ci patimile”. El mai spunea adesea : “Tot ceea ce depăşeşte măsura, de la diavolul vine”.

Cumpătat în asceză, era totuşi foarte strict în ceea ce privea relaţiile cu oamenii şi îşi considera chilia ca mormânt al său, în care călugărul, ca un mort, trebuie să rămână străin oricărei legături cu cele pământeşti. Într-o zi, guvernatorul ţinutului, dorind să îl vadă, îl arestă pe băiatul surorii sale, pentru ca Bătrânul să vină să mijlocească în favoarea lui. Dar Pimen rămase insensibil implorărilor surorii sale, spunând : “Pimen nu a născut copil”. Şi trimise vorbă guvernatorului să fie judecat după lege dacă făcuse vreo greşeală. Desigur, Bătrânul nu a acţionat ca un fără-de-inimă, ci cu înţelepciunea şi discernământul său a înţeles că guvernatorul se va lăsa păgubaş.

Când un vizitator voia să discute cu el despre lucruri înalte, Bătrânul rămânea tăcut ; dar daca era întrebat despre patimi şi despre modul de a vindeca sufletul, atunci răspundea cu bucurie. Dădea interlocutorilor săi răspunsuri în funcţie de capacitatea lor de înţelegere şi de posibilităţile lor, pentru a-i încuraja să progreseze în virtute. Înainte de toate el îi sfătuia să nu lase loc gândurilor pătimaşe complăcându-se în ele sau încercând să le răspundă ; şi asigura că ele vor dispărea astfel de la sine : “Noi nu le putem împiedica să vină să ne tulbure, dar e în puterea noastră să le rezistăm”. El învăţa că a se arunca în pe sine faţa lui Dumnezeu, a nu se măsura pe sine şi a lăsa în urma sa toată voia proprie sunt instrumentele curăţirii sufletului; dar mai ales prin osândirea de sine şi prin trezvie sufletul va putea să se zidească şi să progreseze spre desăvârşire. Când fu întrebat într-o zi dacă se cuvenea să fie atenţionaţi fraţii ce erau văzuţi în vreo greşeală, Pimen răspunse : “În chiar clipa în care noi acoperim greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar când noi scoatem la iveală greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o vădeşte pe a noastră”. Iar când vedea câte un frate adormind la biserica, departe de a-l mustra, Batrânul Sfânt prefera să îi ia capul şi să îl pună în poala sa, lăsându-l să se odihnească. Cât despre trezvia proprie, veghea la ea cu stricteţe în orice clipă, ştiind că începutul tuturor viciilor este împrăştierea ; iar când trebuia să iasă din chilia sa, se aşeza mai înainte câte o oră, punând rânduială în gândurile sale.

El mai spunea că “omul are nevoie de smerenie ca de suflarea ce iese din nările sale” şi că prin osândirea de sine, care ne face să îl considerăm pe fratele nostru mai sus decât noi, putem ajunge la aceasta smerenie care ne aduce odihna în orice împrejurare. El însuşi adusese la o asemenea măsură dispreţuirea de sine încât mărturisea cu sinceritate : “În locul în care Satan e aruncat, eu mă arunc şi mă aşez sub fiinţele iraţionale, căci ele sunt ireproşabile”. Când era întrebat cum de era posibil să se considere mai prejos de orice fiinţă creată de Dumnezeu şi chiar de un ucigaş, Bătrânul răspundea : “El nu a făcut decât greşeala aceasta,eu însă păcătuiesc în fiecare zi”.

Văzând într-o zi pe o femeie jelindu-se pe mormântul soţului şi al fiului său, Avva Pimen spuse fratelui sau Anuv că nu poate deveni călugăr cel care nu a atins încă o asemenea măsură în plângere sufletului şi o mortificare neîncetată a trupului. Altă dată căzu în extaz în faţa unuia din cei apropiaţi lui, care îl intrebă apoi unde fusese dus. El răspunse : “Gândul meu era acolo unde se găsea Sfânta Maică a Domnului, care plângea pe Crucea Mântuitorului şi aş vrea în toată vremea să plâng şi eu astfel”.

Într-o zi vizitatori cunoscuţi veniră din Siria pentru a-i pune întrebări despre curăţia sufletului, dar Bătrânul nu ştia greceşte şi nu aveau interpret. Remarcând jena musafirilor săi, Pimen începu dintr-odată să vorbească greceşte şi le spuse: “Firea apei este moale, cea e pietrei este dură ; dar un burduf din piele agăţat deasupra unei pietre şi care lasă apa să curgă picătură cu picătură, pătrunde piatra. Aşa şi cuvântul lui Dumnezeu este blând iar inima noastră e dură, dar omul care îl aude adesea îşi deschide inima către frica de Dumnezeu”.

După ce a strălucit mulţi ani ca un luceafăr în pustiu, învăţând prin propria experienţă şi făcându-se un model viu al tuturor virtuţilor, Avva Pimen a adormit în pace, la câtva timp după Sfântul Arsenie cel Mare (după 449), dar fără să fi revăzut pustiul Schitului.

Cu peste 200 de apoftegme, admirabile prin profunzimea şi înţelepciunea lor, Sfântul Pimen ocupă locul de frunte în diferitele colecţii de Apoftegme ale Părinţilor din Pustiu. Cum el relua adesea cele spuse de Părinţii de mai înainte, se estimează că Sfântului Pimen sau celor ucenicilor lui apropiaţi li se datorează primele culegeri de Apoftegme.

pateric.ro/avva-pimen/

Sf. Sisoe cel Mare

Luând asupra lui Crucea Domnului Nostru inca din tinerete, preafericitul nostru Parinte Sisoe se retrase in pustiul Schetis (adica “al Schitului”). Inainta atât de repede pe calea virtutii si in lupta ascetica incât fu in curând considerat de toti drept modelul de calugar. La putin timp dupa moartea Sfântului  Antonie, pe când pustiile Sketis si Nitria incepeau sa fie populate cu prea multa lume, el se hotarâ sa mearga in partea interioara a muntelui, unde traise marele patriarh al pustiului, si care era pe atunci parasita din cauza invaziilor barbare (prin 357). Ramase acolo 72 de ani, urmând in toate pe Sfântul Antonie. Un frate il intreba intr-o zi daca a ajuns la masura lui avva Antonie. El ii raspunse : “Daca as avea unul din gândurile avvei Antonie, as deveni cu totul ca de foc; cunosc insa un om care, cu truda, poate sa duca gândirea avvei Antonie”. Primea hrana din când in când printr-un calugar venit de la Pispir, dar se intâmpla o data ca acesta sa intârzie aproape zece luni. Cum mergea prin munte, Sisoe intâlni un vânator, venit din Faran (Sinai), care nu vazuse pe nimeni de 11 luni. Batrânul se intoarse atunci in chilia sa si lovindu-se peste piept isi spuse : “Iata, credeai ca ai facut lucru mare, dar tu nu esti nici macar la nivelul acestui mirean !”.

Printre virtutile care ii impodobeau inima, excela inainte de toate in smerenie si ii invata pe cei care il vizitau ca aceasta se poate obtine mai intâi prin abstinenta, apoi prin rugaciune si in sfârsit fortându-ne sa ne consideram in orice imprejurari inferiori tuturor oamenilor. Ii placea atât de mult sa posteasca si era atât de cufundat  in rugaciune incât ramânea zile intregi fara sa se ingrijeasca de mâncare iar când discipolul sau, Avram, ii atragea atentia, el raspundea cu simplitate : “Nu am mâncat noi, copilul meu ?” – Celalalt raspuzându-i ca nu, el spunea : “Daca nu am mâncat, adu si hai sa mâncam”.

Fiul unui om care venise sa il viziteze pe batrân pe munte murise pe drum iar tatal, fara sa se tulbure, il aduse cu incredere la batrân si se inchina lui cu fiul sau. Apoi iesi. Sfântul, gândindu-se ca tânarul ramasese prosternat din respect, ii spuse : “Scoala-te, iesi afara !”. Pe data defunctul se ridica si iesi.

Oprindu-se intr-o zi lânga mormântul lui Alexandru cel Mare, batrânul contempla cu stupoare zadarnicia slavei pamântesti si varsa lacrimi pentru soarta comuna a tuturor oamenilor (acest episod nu se afla in apoftegmele din Patericul egiptean dar face obiectul reprezentarii Sfântului, care a devenit tema clasica a “amintirii mortii” in programul iconografic al Manastirilor.). Apoi reveni in chilia sa, pentru a-si continua nevointele in asteptarea Domnului. Unui frate care cazuse in pacat de mai multe ori ii spuse : “Ridica-te inca o data si inca o data” – “Pâna când ?” intreba fratele. – Batrânul raspunse : “Pâna când vei fi gasit (de moarte) ori in bine ori in pacat. Caci omul se prezinta la judecata in starea in care a fost gasit”.

Terminându-si calea vietii sale, Sfântul Sisoe era gata sa moara si pe când Parintii erau asezati in jurul lui, fata sa straluci dintr-odata ca soarele. Iar el le zise : “Iata ca vine avva Antonie”. La putin timp spuse : “Iata corul Profetilor”. Fata sa straluci si mai tare si el spuse : “Iata ca vine corul Apostolilor”. Apoi fata i se lumina si el parea sa stea de vorba cu un personaj nevazut. Parintii il intrebara cu cine vorbeste iar el raspunse : “Iata ingerii venind sa ma ia iar eu ii implor sa ma lase sa fac putina pocainta”. Batrânii ripostara : “Dar tu nu mai ai nevoie sa faci canon, Parinte”. El raspunse atunci plângând : “Adevarat va spun ca nu am nici macar constiinta de a fi la inceput”. Parintii se minunara de o asemenea smerenie si intelesera ca el ajunsese la desavârsire. Fata lui deveni atunci dintr-odata mai stralucitoare ca soarele si toti cei prezenti fura cuprinsi de spaima. Batrânul murmura : “Priviti, Domnul vine si El spune “Aduceti-mi chivotul pustiei”. Cu aceste cuvinte Sfântul Sisoe isi dadu sufletul in mâinile lui Dumnezeu. Ca un fulger a scaparat si tot locul fu cuprins de buna mireasma.

Zicerile/apoftegmele Sf. Sisoe cel Mare din Patericul Egiptean

1. Unui frate făcându-i-se strâmbătate de către alt frate, a venit la avva Sisoe şi i-a zis: mi s-a făcut strâmbătate de cutare frate şi eu voi să-mi fac izbândă. lar bătrânul îl ruga zicând: nu, fiule, ci lasă mai bine la Dumnezeu izbânda. lar el zicea: nu voi înceta până nu voi face izbândă. Şi a zis bătrânul: să ne rugâm, frate! Şi sculându- se, a zis bătrânul: Dumnezeule, nu mai avem trebuinţă de Tine, ca să porţi grijă pentru noi, căci noi ne facem izbânda noastră. Deci, aceasta auzind fratele, a căzut la picioarele bătrânului, zicând: nu mă mai judec cu fratele, iartă-mă, avvo!

2. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face, că de multe ori merg la biserică şi de multe ori se face pomană şi mă ţin? I-a zis lui bătrânul: osteneală are lucrul. Deci l-a întrebat Avraam, ucenicul său: în călătorie fiind sâmbăta sau duminica şi va bea vreun frate trei pahare nu cumva este mult? Răspuns-a bătrânul: de nu este de la satana, nu este mult

3. Zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. I-a zis lui ucenicul: unde este loc, care să nu aibă femeie, decât numai în pustie? Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-măl

4. De multe ori îi zicea ucenicul lui avva Sisoe: avvo, scoală-te, să mâncăm! lar el zicea către dânsul: dar n-am mâncat, fiule? lar ucenicul îi răspundea: nu, părinte. Şi zicea bătrânul: dacă nu am mâncat, ad-o să mâncăm.

5. Zis-a odată avva Sisoe cu îndrăzneală: îndrăzneşte, iată treizeci de ani am de când nu mă mai rog lui Dumnezeu pentru păcat. Ci aşa mă rog, zicând: Doamne, Iisuse, apără-mă de limba mea! Şi până acum în fiecare zi cad printr-însa Şi păcătuiesc.

6. Un frate i-a zis lui avva Sisoe: cum de nu mă părăsesc patimile? I-a răspuns lui bătrânul: vasele lor înlăuntru tău sunt. Dă-le lor arvună şi se duc.

7. Şedea odată avva Sisoe în muntele lui avva Antonie singur. Şi zăbovind slujitorul lui să vină la dânsul, timp de zece luni nu a văzut om. Umblând prin munte, a găsit un faranit, care vâna dobitoace sălbatice. Şi i-a zis lui bătrânul: de unde vii şi câtă vreme ai aici? Iar el a zis: cu adevărat, avvo, am unsprezece luni în muntele acesta şi nu am văzut om decât pe tine. Şi auzind bătrânul aceasta, intrând în chilia lui, se bătea pe sine, zicând: iată, Sisoe, ai socotit că ai făcut ceva şi nici ca mireanul acesta n-ai făcut!

8. S-a făcut pomană în muntele lui avva Antonie şi s-a aflat acolo un vas cu vin. Şi luând unul din bătrâni un văscior şi un pahar l-a dus la avva Sisoe şi i-a dat lui şi a băut. Ase menea şi al doilea şi a primit. Apoi i-a dat lui şi al treilea şi nu l-a luat, zicând: încetează, frate, au nu ştii că este de la satana!

9. A venit cineva din fraţi la avva Sisoe în muntele lui avva Antonie. Şi vorbind ei, l-a întrebat avva Sisoe: nu am ajuns la măsurile lui avva Antonie, părinte? Şi i-a zis lui bătrânul: de aş fi avut unul din cugetele lui avva Antonie, m-aş fi făcut tot ca focul; însă ştiu un om care cu osteneală poate să poarte cugetul său.

10. A venit odată unul din tebei la avva Sisoe, vrând să se facă călugăr. Şi l-a întrebat bătrânul, dacă are pe cineva în lume. Iar el a zis: am un fiu. Şi i-a zis lui bătrânul: du-te, aruncă-l în râu şi atunci te faci călugăr! Deci, după ce s-a dus să-l arunce, a trimis bătrânul pe un frate zicându-i să-l oprească. De aceea, când l-a ridicat să-l arunce, i-a zis fratele: încetează, ce faci? Iar el i-a zis: avva mi-a zis să-l arunc. I-a zis fratele: a mai zis să nu-l arunci. Şi lăsându-l a venit la bătrânul şi s-a făcut preaiscusit călugăr pentru ascultarea lui.

11. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: oare aşa alunga satana pe cei vechi? I-a răspuns lui bătrânul: acum şi mai mult, căci vremea lui s-a apropiat şi se tulbură.

12. A fost odată ispitit Avraam, ucenicul lui avva Sisoe de un drac. Şi a văzut bătrânul că a căzut. Dar sculându-se, şi-a întins mâinile la cer, zicând: Dumnezeule, voieşti, nu voieti, nu Te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Şi îndată s-a tămăduit ucenicul.

13. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: mă văd pe mine că aducerea aminte a lui Dumnezeu petrece cu mine. I-a zis lui bătrânul: nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Că aceasta împreună cu osteneala trupească, povăţuieşte la chipul smeritei cugetări.

14. Se spunea despre avva Sisoe, că atunci când era să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: iată avva Antonie a venit! Şi după puţin, a zis: iată ceata proorocilor a venit! Şi iarăşi faţa lui, mai mult a strălucit. Şi a zis: iată ceata apostolilor a venit. Şi s-a îndoit faţa lui iarăşi. Şi se părea, ca şi cum el ar fi vorbit cu cineva şi s-au rugat bătrânii de el zicând: cu cine vorbeşti, părinte? Iar el a zis: iată îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin. Şi i-au zis lui bătrânii: nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte. Şi le-a zis lor bătrânul: cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început. Atunci au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iarăşi, de năprasnă s-a făcut faţa lui ca soarele şi s-au temut toţi. El le-a zis lor: vedeţi, Domnul a venit. Iar Domnul a zis: aduceţi-mi pe vasul pustiului! Şi îndată şi-a dat duhul. Şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut toată casa (locul) de bună mireasmă.

15. A venit avva Adelfie, episcopul Nilupolei la avva Sisoe în muntele lui avva Antonie. Şi când vrea să iasă, mai înainte de a călători ei, i-a făcut să guste de dimineaţă, (că era post). Şi cum a pus masa, iată nişte fraţi au bătut la uşă. Şi a zis avva Sisoe ucenicului său: dă-le puţină athiră (fiertură), că sunt osteniţi. I-a zis lui avva Adelfie: lasă-i acum să nu spună că avva Sisoe mănâncă de dimineală. Şi a luat aminte la dânsul bătrânul şi a zis fratelui: du-te, dă-le lor. Iar dacă au văzut athira, au zis: nu cumva aveţi oaspeţi? Şi le-a zis lor fratele: avem. Deci au început a se mâhni şi au zis: Dumnezeu să vă ierte pe voi, că pe bătrânul I-aţi lăsat să mănânce acum. Au nu ştiţi că multe zile are să se chinuiască? Şi i-a auzit pe ei episcopul. Atunci a făcut metanie bătrânului, zicând: iartă-mă, avvo, că un lucru omenesc am gândit, dar tu lucrul lui Dumnezeu ai făcut. Şi i-a zis avva Sisoe: dacă nu Dumnezeu îl va slăvi pe om, slava oamenilor nu este nimic.

16. Au venit alţii la avva Sisoe să audă de la dânsul vreun cuvânt. Şi nimic nu le-a grăit lor, ci tot timpul zicea: iertaţi-mă! Dar văzându-i coşniţele i-au zis lui Avraam, ucenicul lui: ce faceţi cu coşniţele acestea? Iar el a zis: încoace şi încolo le cheltuim. Şi auzind bătrânul, a zis: şi Sisoe încoace şi încolo mănâncă. Iar ei auzind, foarte s- au folosit şi s-au dus cu bucurie, zidindu-se de smerenia lui.

17. A întrebat avva Amon al Raitului pe avva Sisoe: când citesc Sfânta Scriptură, voieşte sufletul meu să alcătuiască cuvânt să am spre întrebare. I-a zis lui bătrânul: nu este trebuinţă, ci mai vârtos din curăţenia minţii câştigă-ţi ţie a fi fără de grijă şi a vorbi.

18. A mers odată un mirean la avva Sisoe în muntele lui avva Antonie, având cu sine şi pe fiul său. Şi pe cale s-a întâmplat de a murit fiul şi nu s-a tulburat, ci l-a dus cu credinţă la bătrânul. Şi a căzut cu fiul său, ca şi când ar fi făcut metanie ca să fie blagoslovit de bătrânul şi sculându-se tatăl, a lăsat copilul la picioarele bătrânului şi a ieşit din chilie afară. Iar bătrânul socotind că metanie îi face, i-a zis lui: scoală şi ieşi afară! (Căci nu ştia că a murit). Şi îndată s-a sculat copilul şi a ieşit. Şi văzându-l tatăl lui, s-a înspăimântat şi intrând s-a închinat bătrânului şi i-a vestit lucrul. Auzind bătrânul s-a mâhnit, căci nu voia să se întâmple aceasta. Dar i-a poruncit lui ucenicul său, ca nimănui să nu spună până la sfârşitul bătrânului.

19. Trei bătrâni au venit la avva Sisoe, auzind cele despre dânsul. Şi i-a zis lui cel dintâi: părinte, cum pot să mă mântuiesc de râul cel de foc? Iar el nu i-a răspuns. I-a zis cel de al doilea: părinte, cum pot să mă mântuiesc de scrâşnirea dinţilor şi de viermele cel neadormit? Apoi cel de treilea: părinte, ce voi face, că aducerea aminte a întunericului celui mai dinafară mă omoară? Şi răspunzând bâtrânul, le-a zis: eu de nici una din acestea nu-mi aduc aminte, căci milostiv fiind Dumnezeu, nădăjduiesc că va face cu mine milă. Şi auzind cuvântul acesta bătrânii s-au dus mâhniţi. Dar nevrând bătrânul să-i lase să se ducă mâhniţi, întorcându-i, le-a zis: fericiţi sunteţi, fraţilor, căci v-am râvnit vouă. Că cel dintâi dintre voi a zis despre râul de foc, cel de al doilea despre tartar şi cel de al treilea despre întuneric. Deci, dacă acest fel de aducere aminte vă stăpâneşte mintea cu neputintă este ca voi să mai greşiţi. Dar ce voi face eu, cel împietrit cu inima, nefiind slobod să ştiu, că deşi este chin pentru oameni, totuşi în tot ceasul păcătuiesc? Şi făcându-i metanie, i-au zis: precum am auzit, aşa am văzut (Ps. 47, 7).

20. Întrebat-au unii pe avva Sisoe, zicând: de va cădea vreun frate, n-are trebuinţă să se pocăiască un an? Iar el a răspuns: aspru este cuvântul. Iarăşi au întrebat: dar şase luni? Şi iarăşi a zis: mult este. lar ei au zis: dar până la patruzeci de zile? Şi a răspuns: mult este. I-au zis atunci: deci de va cădea fratele şi va afla îndată că se face pomană, intra-va şi el acolo? Le-a zis lor bătrânul: nu, ci are trebuinţă să se pocăiască câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că din tot sufletul dacă se va pocăi unul ca acesta şi în trei zile îl primeşte pe dânsul Dumnezeu.

21. Venind odată avva Sisoe la locul ce se cheamă Clisma, au mers la dânsul nişte mireni să-I vadă. Şi multe grăind ei, nu le-a răspuns lor cuvânt. La urmă unul dintr- înşii a zis: de ce-l supăraţi pe bătrân? Nu mănâncă şi pentru aceasta nu poate a grăi. A răspuns bătrânul: când am trebuinţă, mănânc.

22. A întrebat avva Iosif pe avva Sisoe, zicând: în câţi ani trebuie omul să-şi taie patimile? I-a zis lui bătrânul: anii voieşti să-i ştii? Zis-a avva Iosif: da! Deci a zis bătrânul: în orice ceas vine patima, îndată tai-o.

23. Un frate I-a întrebat pe avva Sisoe cel al Pietrei, despre petrecere. Şi i-a zis lui bătrânul: a zis Daniil: pâinea doririlor nu am mâncat (Daniil 10, 3).

24. Se spunea despre avva Sisoe, că şezând în chilie totdeauna încuia uşa.

25. Au venit odată nişte arieni la avva Sisoe, în muntele lui avva Antonie şi au început a-i cleveti pe dreptmăritori. Iar bătrânul nu le-a răspuns nimic. Şi chemându-şi ucenicul i-a zis: Avraame, adu-mi cartea Sfântului Atanasie şi citeşte. Şi făcând ei. s-a aflat eresul lor. Şi i-a slobozit cu pace.

26. A venit odată avva Ammun de la Rait la Clisma să se întâlnească cu avva Sisoe. Şi văzându-l necăjit, căci a lăsat pustia, i-a zis: ce te necăjeşti, avvo, căci ce mai puteai să faci de acum în pustie, după ce ai îmbătrânit aşa? Iar bătrânul s-a uitat la dânsul cu asprime, zicând: ce-mi spui, Ammune, dar nu-mi era destulă numai slobozenia gândului meu în pustie?

27. Şedea odată avva Sisoe în chilia sa. Şi bătând în uşă ucenicul lui, a strigat la dânsul bătrânul, zicând: fugi, Avraame, nu intra, că acum nu au vreme cele de aici!

28. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: cum ai lăsat Schitul, fiind cu avva Or şi ai venit de ai şezut aici? Şi i-a răspuns bătrânul: când a început a se înmulţi Schitul, auzind eu că a adormit avva Antonie, m-am sculat şi am venit aici în munte; şi găsind cele de aici cu linişte, am şezut puţină vreme. I-a zis lui fratele: câtă vreme ai aici? I-a răspuns bătrânul: şaptezeci şi doi de ani.

29. Zis-a avva Sisoe: când va fi vreun om care poartă grijă de tine, nu trebuie tu să-i porunceşti.

30. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: de vom umbla pe cale şi va rătăci cel ce ne povăţuieşte este trebuinţă să-i zicem ceva? I-a răspuns bătrânul: nu. Deci a zis fratele: dar să-l lăsăm să ne rătăcească? I-a zis bătrânul: dar ce vrei, să iei toiag să-l bati? Eu ştiu fraţi care umblau şi cel ce îi povăţuia a rătăcit noaptea; şi erau doisprezece şi toţi ştiau că se rătăcesc. Şi s-au luptat fiecare să nu spună. Iar după ce s-a făcut ziuă, pricepând cel ce-i conducea că a rătăcit din cale, le-a zis: iertaţi- mă, am rătăcit! Şi au zis toli: şi noi ştiam, dar am tăcut. Iar el auzind, s-a minunat zicând că până la moarte se stăpânesc fraţii să nu grăiască şi l-a slăvit pe Dumnezeu. Iar lungimea căii din care s-au rătăcit, era de douăsprezece mile.

31. Au venit odată saracinii şi i-au dezbrăcat pe bătrân şi pe fratele lui. Şi ieşind ei în pustie ca să găsească ceva de mâncare, a găsit bătrânul baligi de cămilă şi scormonind au găsit în ele grăunţe de orz. Mânca deci un grăunte, iar unul îl punea în mâna lui şi venind fratele I-a găsit pe el mâncând şi i-a zis: aceasta este dragostea, să găseşti mâncare şi singur să mănânci şi să nu mă chemi şi pe mine? Şi i-a zis avva Sisoe: nu ţi-am făcut strâmbătate, frate; iată, partea ta în mâna mea am păstrat-o!

32. Se spunea despre avva Sisoe tebeul că a rămas la Calamona Arsenoitului şi un alt bătrân era bolnav la cealaltă lavră. Şi dacă a auzit s-a mâhnit. Dar fiindcă două zile postea şi era ziua în care nu mânca, când a auzit, şi-a zis: ce voi face? De mă voi duce, nu cumva mă vor sili fraţii să mănânc iar de voi rămâne până mâine, nu cumva se va săvârşi? Însă aceasta voi face: mă duc şi nu mănânc. Şi aşa s-a dus postind, plinind porunca lui Dumnezeu iar petrecerea lui cea pentru Dumnezeu nu a stricat-o.

33. Povestit-a unul din părinţi despre avva Sisoe calamoteanul, că vrând odată să-şi biruiască somnul, s-a spânzurat pe sine de prăpastia Pietrii. Şi venind îngerul l-a dezlegat şi i-a poruncit să nu mai facă aşa, nici pe alţii să nu-i înveţe acest lucru.

34. Întrebat-a unul din părinţi pe avva Sisoe, zicând: de voi şedea în pustie şi va veni vreun barbar vrând să mă omoare şi de voi putea asupra lui, omorî-l-voi pe el? Şi a zis bătrânul: nu, ci lasă-l la Dumnezeu, căci orice fel de ispită va veni omului, omul să zică: pentru păcatele mele s-a întâmplat aceasta. Iar dacă vreun lucru bun se va întâmpla, să zică: din mila lui Dumnezeu este.

35. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe tebeul, zicând: spune-mi vreun cuvânt. Şi i-a răspuns: ce pot să-ţi spun? Căci din Testamentul cel Nou citesc şi la cel Vechi mă întorc.

36. Tot acest frate l-a întrebat pe avva Sisoe, cel al Pietrii, cuvântul cel care l-a zis avva Sisoe tebeul. Şi i-a zis bătrânul: eu în păcat mă culc şi în păcat mă scol.

37. Se spune despre avva Sisoe tebeul, că după ce ieşea de la biserică, îndată se repezea la chilia sa, păşind iute şi asemănându-se cu unul care fugea. Iar unii din cei ce-l vedeau că făcea aceasta, ziceau: drac are. Dar el făcând lucrul lui Dumnezeu, nu lua aminte la cei ce vorbeau despre el.

38. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face, avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: scoală-te iarăşi. Zis-a fratele: m-am sculat şi iarăşi am căzut. Şi a zis bătrânul: scoală-te iarăşi şi iarăşi. Deci a zis fratele: până cînd? Zis-a bătrânul: până ce vei fi apucat sau în bine, sau în cădere, căci cu ce se află omul, cu aceea se şi duce din lumea aceasta.

39. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, căci mă necăjesc pentru rucodelie, iubind împletitura, dar nu pot să o lucrez. Zis-a bătrânul: avva Sisoe zicea că nu trebuie să lucrăm lucrul care ne odihneşte.

40. Zis-a avva Sisoe: caută-L pe Domnul şi nu căuta unde locuieşte.

41. Zis-a iarăşi: ruşinea şi netemerea, de multe ori aduce păcatul.

42. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face? Şi acesta i-a răspuns: lucrul pe care îl cauţi, este tăcerea multă şi smerenia. Căci scris este: fericiţi cei ce rămân întru aceasta; aşa poţi să stai.

43. Zis-a avva Sisoe: fă-te defăimat şi voia ta o leapădă şi te fă fără grijă şi vei avea odihnă.

44. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face pentru patimi? Şi i-a răspuns bătrânul: fiecare din noi se ispiteşte de pofta sa .

45. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: spune-mi vreun cuvânt. Iar el i-a zis: de ce mă sileşti să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă.

46. S-a dus odată avva Avraam, ucenicul lui avva Sisoe la ascultare şi câteva zile nu voia să-i slujească altcineva, zicând: oare voi lăsa alt om să-şi facă obicei cu mine, în afară de fratele meu? Şi nu a primit pe nimeni pânâ ce nu a venit ucenicul lui, suferind osteneală.

47. Se spunea despre avva Sisoe, că şezând el, a strigat un glas: o, ticăloşie! Şi a zis lui ucenicul său: ce ai, părinte? I-a zis lui bătrânul: caut un om să vorbesc şi nu găsesc.

48. A ieşit odată avva Sisoe din muntele lui avva Antonie, la muntele cel mai din afară al Tebaidei, locuind acolo. Şi erau acolo meletiani, care locuiau in Calamona Arsenoitului. Unii, auzind că a ieşit la muntele cel mai dinafară, au dorit să-l vadă, dar ziceau: ce vom face, că în munte sunt meletieni? Şi ştim că bâtrânul nu se tulbură de dânşii. Dar noi nu cumva vrând să ne întâlnim cu bătrânul, vom cădea în ispita ereticilor? Şi pentru ca să nu se întâlnească cu ereticii, nu s-au dus să-I vadă pe bătrân.

49. Se spunea despre avva Sisoe că s-a bolnăvit. Şi şezând bătrânii lângă dânsul, a grăit unora. Iar ei l-au întrebat: ce vezi, avvo? Şi le-a zis: văd pe unii că vin la mine şi- i rog să mă lase puţin să mă pocăiesc. I-a zis lui unul din bătrâni: şi de te vor lăsa, de acum poţi să te foloseşti spre pocăinţă? I-a zis lui bătrânul: deşi nu pot face, dar suspin în sufletul meu puţin şi îmi este de ajuns.

50. Se spunea despre avva Sisoe că atunci când a venit la Clisma, s-a îmbolnăvit. Şi şezând el cu ucenicul lui în chilie, bătaie s-a făcut în uşă. Înţelegând bătrânul, a zis lui Avraam, ucenicului său: zi-i celui ce a bătut în uşă: eu Sisoe în munte, eu Sisoe pe harar (aşternut). Iar el auzind, s-a făcut nevăzut.

51. A zis avva Sisoe tebeul, ucenicului său: spune-mi ce vezi la mine şi eu îţi voi spune ce văd la tine. I-a zis lui ucenicul: tu eşti bun la minte, dar aspru puţin. I-a zis bătrânul: tu eşti bun, dar molatic la minte.

52. Se spunea despre avva Sisoe tebeul, că nu mănâncă pâine. Şi la praznicul Paştilor, i-au făcut lui metanie fraţii ca să mănânce cu ei şi răspunzând, le-a zis: una am să fac: sau pâine am să mănânc, sau câte bucate aţi făcut. Iar ei i-au zis: numai pâine să mănânci. Iar el a făcut aşa.